Cei nouă ani la putere ai fostului dictator militar pakistanez Pervez Musharraf au fost o poveste cu contraste puternice. Generalul născut în Delhi a fost primit inițial de oameni care s-au săturat de guvernele civile percepute ca fiind corupte, dar a trebuit să se încline în ignominie după ce a impus de două ori situația de urgență și a lăsat situația de securitate a țării la cea mai fragilă din ultimele decenii. Generalul Musharraf a fost ultimul dintr-un șir de militari puternici care au înlăturat guvernele civile alese în convingerea că numai armata pakistaneză ar putea îndrepta toate greșelile țării; de atunci, armata a trecut la tragerea de pârghii din culise, rămânând în același timp centrul cheie al puterii din Pakistan. Primele sale luni la cârmă au fost marcate de reforme atât de necesare sub un guvern tehnocrat și de liberalizarea spațiului media, dar deciziile sale au creat și condiții care continuă să aibă impact asupra peisajului politic, economic și de securitate al Pakistanului până în prezent. Printre acestea s-au numărat crearea unui „partid al regelui”, Pakistan Muslim League-Quaid-e-Azam, semnarea pentru războiul SUA împotriva terorii din Afganistan după 11 septembrie, intruziile transfrontaliere prost gândite ale pakistanezilor. trupe care au dus la războiul de la Kargil din 1999, la represiunea brutală din Balochistan și la campania fără inimă împotriva grupărilor teroriste după asediul lui Lal Masjid din Islamabad. O mare parte din tulburările politice și reacțiile teroriste care tulbură astăzi Pakistanul pot fi urmărite din epoca generalului Musharraf, a cărui moștenire va fi definită de aceste controverse.
Arhitectul războiului de la Kargil a fost, însă, și conducătorul pakistanez care a fost aproape de a încheia un posibil acord privind Kashmirul cu India, deși acesta a fost distrus când stăpânirea sa asupra puterii a devenit slabă în urma mișcării politice împotriva lui condusă de avocați în 2007. Într-o perioadă în care Pakistanul se confruntă cu o nouă rundă de incertitudine politică, epoca Musharraf ar putea servi ca o lecție despre pericolele intervenției militare în politică și despre inutilitatea acțiunilor miope pentru a susține popularitatea internă.